Dinu Săraru ne vede

De când l-am pierdut pe tata şi, mai ales, de când a trebuit să mă prefac că accept această pierdere, n-am crezut că mă mai aşteptă mari suferinţe în viaţă. Mi se părea imposibil ca inima mea să mai poată plânge şi după alţii, prea mulţi, după ce a plâns după el, cel mai iubit şi important dintre toţi cei care au intrat, într-un rol sau altul, în viaţa mea. După ce l-am pierdut pe tata, am început să mă uit altfel la cei din jur, să îi privesc cu ochi de om singur, să înţeleg, mai clar decât mă aşteptam, ce fac, ce spun, ce sunt, de fapt.

După ce l-am pierdut pe tata, în dimineaţa în care am aflat că nu mai e nimic de făcut, au început să vină oameni în casa noastră din Dionisie Lupu. Brusc, nu mai era casa cuiva, locuinţa cuiva, devenise o casă deschisă, toţi intrau şi ieşeau, era mişcare permanentă aici, de parcă nu de despărţire era vorba, ci de regăsire.

Primul om care a intrat în casa noastră, pe 5 noiembrie 2010, a fost Dinu Săraru. A venit, s-a sprijinit de poarta veche, de stâlpul pe care, între timp, au apărut mâzgăleli, apoi a intrat pe uşa pe care, până de curând, intra şi tata, apoi în sufrageria noastră, cu pălăria pe cap, cu bastonul în mână, cu toate lacrimile lumii în ochi. Venise la copiii lui Păunescu, la nevasta lui, în cea mai urâtă zi dintre toate, în ziua de toamnă în care chiar simţeam că am rămas ai nimănui.

POLITICĂ Deputatul PSD de Argeș, Remus Mihalcea, către ministrul Mediului: „Vă conduc personal în comunele cele mai afectate de teroarea urșilor”

00:37

ECONOMIE Ministrul Economiei: „Din datoriile TVA pe care statul român nu le recuperează, sume mari sunt generate de firme puţine”

23:58

În anii ce au urmat, întâlnirile noastre au fost tot mai dese. Şi sfaturile lui, către cariera mea literară, către inima mea mereu suferindă, către ochii mei albaştri, luaţi de la tata, au fost, şi ele, tot mai clare. Se bucura să le spună apropiaţilor noştri că, după ce nu am mai avut părinte decât dincolo de cruci grele, dumnealui a rămas pe pământ să-mi fie tată şi îndrumător. Se lăuda şi cu marea dragoste pe care i-o purtam eu, pe care i-o purtam noi, ca pe o promisiunea că nimic nu ne va putea despărţi vreodată.

Prea rar m-am gândit la vârsta sa. Când mai făceam o pagină întâi, în „Flacăra lui Adrian Păunescu”, în ianuarie, când era ziua lui de naștere, îmi aminteam că a sfidat toate previziunile, că a depășit, ca vârstă, pe atâția de-ai noștri, că se apropie de acea bătrânețe pe care doar prin basme o mai întâlnim.

Apoi, mă duceam în casa lui din Cotroceni, unde lucrurile erau la fel totdeauna: mă aștepta un om puternic, cu mintea puternică, un om care nu știa să fie altfel decât tânăr, în tot ce spunea, în tot ce scria, în tot ce mă învăța. Și petreceam ore în șir acolo, în sufrageria lui cu multe rame pe perete, acolo unde mereu o ceașcă de cafea îi stătea de-a stânga, acolo unde fetele lui îi făceau zilele comode, prin dragostea mare și grija care i-a legat.

Îmi povestea despre oameni care se stingeau, de la o întâlnire la alta, despre vremuri care nu încetau să se vadă, deși anii le acopereau, ca o mantie greoaie, pe toate. Uneori, mai lăcrima, de dor de cel mai bun prieten al lui, Adrian Păunescu, pe care ceva instanțe cerești de neînțeles ni-l răpiseră amândurora. Și-mi spunea, aproape fără excepție: „tu ești copilul lui taică-tu”. Înțelegeam amândoi toate nuanțele. Au fost cei mai buni prieteni și, de nenumărate ori, s-au certat „pentru totdeauna!”. Nimic mai emoționant, însă, decât împăcările lor, decât îmbrățișările pe care, câteodată, și le dădeau prin cuvinte, pe telefonul fix pe care se sunau, la orice oră din zi și din noapte.

De când am rămas numai noi pe lume, Dinu Săraru nu s-a mai certat cu nimeni din familia noastră. Ba chiar a fost atât de aproape de noi, fiind și naș de botez al fetiței mele Alexandra și naș literar și spiritual al întregii mele supraviețuiri. La ultima noastră întâlnire, de luni 26 februarie, cu doar o zi înainte să i se oprească inima, mi-a spus că l-am ajuns din urmă pe tata. Că sunt puternică, că sunt lucidă, că sunt exact cum era și el. Mi-a mai promis că ne vom revedea după numai două zile, ca să punem la cale ceva pentru revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”, pe care o primea săptămânal acasă și despre care îmi spunea mereu că a crescut, că am reușit să o fac să crească, atât în ce privește conținutul, cât și în ce privește expunerea către cititori. Trebuia să ne vedem miercuri, la ora 11.

Marți, l-am mai sunat o dată, să-mi confirme. N-a răspuns. Era seară deja. M-a sunat înapoi, la ora 18:20, am vorbit 42 de secunde. Doar 42 de secunde… Mi-a zis că nu îi e bine și mă roagă, a doua zi, înainte să plec spre dumnealui, să mai sun o dată, să vedem dacă s-a mai întremat. N-am mai sunat a doua zi, pentru că, după doar câteva ore, în seara de marți, avea să facă stop cardiac și să ajungă, de urgență, la Spitalul Municipal. Am aflat, însă, vestea nenorocirii a doua zi, devreme, când Viviana, atât de dedicata și buna sa soție, m-a sunat, ca să-mi spună să nu mai vin la ei acasă, pentru că „Dinu nu mai e acolo, e internat în spital, în stare critică”.

Am sperat, am încercat și să cred, m-am rugat, n-am dormit, așteptând să aflu că a mai păcălit o dată moartea. Că tot ce știa, tot ce păstra în creierul lui atât de lucid și de plin de amintire, nu se va pierde, nu se va stinge. Chiar așa: unde au rămas toate amintirile lui? Imposibil să cred că au dispărut, odată cu o înfrângere medicală. Unde e Dinu Săraru? Ce facem fără el? Cum va fi lumea, după ce, în curtea sa de la Slătioara, corpul îi va fi înhumat, așa cum și-a dorit, aproape de casa cu cerdac unde promiseserăm să petrecem împreună seri de vară?

Nu credeam că mai pot suferi atât de adânc, la vreo pierdere, la vreo despărțire. Dinu Săraru nu avea 92 de ani. Nu era nici pe departe vreun bătrânel uitat de Dumnezeu pe lume. El chiar era un om tânăr, un creator neobosit. Un tată pentru fetele lui și pentru toți copiii care caută să fie ocrotiți de un părinte. Dinu Săraru nu uita nimic, niciodată. Nici ce s-a întâmplat acum 60 de ani, nici ce a fost ieri. Și așa cred că va rămâne: atent la toate. Să ne purtăm frumos, să fim buni: Dinu Săraru ne vede. Și, la nevoie, ne iartă.

Citește și:

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?

Săptămâna altfel, săptămâna la fel

”Chiriași la noi în țară”

Când românii se simt români

De ce Austria nu ne vrea?

Și, totuși, de unde prețurile astea?

Autor

Ana-Maria Păunescu

Ana-Maria Păunescu s-a născut pe 25 decembrie 1990, în București, într-o casă cu poezie și aer de Crăciun. După ce a terminat liceul Cervantes din capitală, a continuat să studieze limba spaniolă ... vezi toate articolele